Fiica mea a dispărut la șaptesprezece ani, șaisprezece ani mai târziu, am

stăteau între noi.

Eu aveam o mie de întrebări.

Ea avea probabil o mie de scuze.

Dar primul lucru pe care l-am spus a fost:

— Ai mâncat?

Mara a început să plângă.

Și eu odată cu ea.

A venit spre mine.

— Mamă…

Am îmbrățișat-o.

Nu am iertat șaisprezece ani în acea secundă.

Nici ea nu și-a vindecat rușinea într-o îmbrățișare.

Dar era vie.

Copilul meu era viu.

Mai târziu, am cunoscut-o pe nepoata mea, Daria.

Iar înainte să plec, i-am dat Marei geanta.

Adriana refuzase orice ban și insistase să