stăteau între noi.
Eu aveam o mie de întrebări.
Ea avea probabil o mie de scuze.
Dar primul lucru pe care l-am spus a fost:
— Ai mâncat?
Mara a început să plângă.
Și eu odată cu ea.
A venit spre mine.
— Mamă…
Am îmbrățișat-o.
Nu am iertat șaisprezece ani în acea secundă.
Nici ea nu și-a vindecat rușinea într-o îmbrățișare.
Dar era vie.
Copilul meu era viu.
Mai târziu, am cunoscut-o pe nepoata mea, Daria.
Iar înainte să plec, i-am dat Marei geanta.
Adriana refuzase orice ban și insistase să