conversația a mers brusc prea departe. Ca și cum ar fi rostit o singură frază nefericită și, odată cu ea, tot ce stătuse laolaltă ani de zile s-ar fi prăbușit.
Elena se întoarse spre fereastră. În reflexia întunecată a sticlei, își văzu propria față și ochii obosiți, care fuseseră plini de tot ceea ce nu îndrăznise să spună cu voce tare prea mult timp.
„Nu sunt împotriva ideii de a ajuta”, a spus ea, mai calm. „Dar când a ajuta devine o obligație permanentă, se numește altfel. Este dependență. Și