S-a ridicat și s-a apropiat.
— Știu. Și îmi pare rău. Dar am vrut să fie ceva al nostru. Ceva bun.
Am închis ochii o clipă.
Uneori, adevărul doare pentru că îl construiești singur în mintea ta.
Când i-am deschis, l-am văzut altfel.
Nu era un bărbat care pleca.
Era un bărbat care încerca, stângaci, să rămână.
— Data viitoare — am spus încet — fără surprize de genul ăsta.
A râs ușor.
— Promit.
Vineri am mers împreună să semnăm.
Iar duminică am stat pe prispa casei din Argeș, cu o cană de cafea