Elena a ridicat din umeri atunci, ca și cum ar fi fost vorba despre ceva mărunt.

S-a ridicat și s-a apropiat.

— Știu. Și îmi pare rău. Dar am vrut să fie ceva al nostru. Ceva bun.

Am închis ochii o clipă.

Uneori, adevărul doare pentru că îl construiești singur în mintea ta.

Când i-am deschis, l-am văzut altfel.

Nu era un bărbat care pleca.

Era un bărbat care încerca, stângaci, să rămână.

— Data viitoare — am spus încet — fără surprize de genul ăsta.

A râs ușor.

— Promit.

Vineri am mers împreună să semnăm.

Iar duminică am stat pe prispa casei din Argeș, cu o cană de cafea