Elena a ridicat din umeri atunci, ca și cum ar fi fost vorba despre ceva mărunt.

zâmbit sincer.

— Vineri semnăm actele finale. Voiam să te duc acolo în weekend. Să vezi că e din nou a noastră.

Am simțit cum îmi ard ochii.

— Și de ce teatrul cu boala?

A lăsat privirea în jos.

— Pentru că alergam între bancă, notar și muncitori. Dacă îți spuneam, începeai să pui întrebări. Și nu știu să mint bine… așa că am preferat să stau „bolnav” acasă.

L-am privit lung.

Furia încă pâlpâia. Dar, undeva sub ea, se strecura altceva.

Casa cu meri.

Prispa.

Vara.

— M-ai speriat îngrozitor — am șoptit.