adunate. Toate privirile de judecată.
Toate aveau, în sfârșit, un sens.
A ridicat privirea.
— Dacă facem asta… nu o facem de ochii lumii.
Alexandru a zâmbit ușor.
— Nici nu vreau asta.
— O facem pentru copii.
— Pentru copii.
Câteva luni mai târziu, pe aceeași uliță de pământ, se deschidea o mică bibliotecă.
Nu era perfectă. Pereții erau simpli, mesele diferite, scaunele adunate de pe unde s-a putut.
Dar era plină.
Copii desculți, copii gălăgioși, copii curioși.
Și în mijlocul lor, Camila.
Nu mai strângea doar cutii.
Strângea vieți, una câte una.