După ce fiica mea m-a numit SCÂRBOASĂ, am vândut tot ce aveam și am dispărut.

pe bancă, fără să-mi fie rușine că mestec.

Pentru prima dată, nu m-am simțit „bătrână”. M-am simțit vie.

După două luni, telefonul a început să sune. Mesaje. Apeluri pierdute. La început, de la Lidia. Apoi de la rude.

„Unde ești?”

„Copiii te caută.”

„Cum ai putut să ne faci asta?”

„Casa nu mai e a ta?”

Am aflat, din gura altora, că Lidia aflase că nu mai are niciun drept la nimic. Nici casă. Nici economii. Nici „moștenirea” pe care o aștepta în tăcere.

Într-o zi, a venit la mine.