văzut dispărând femeia care mă îmbrățișase la înmormântare.
— Terenul acela era jumătate al meu! a izbucnit ea.
— Ți-ai vândut partea.
— Eram tânără!
— Și ai contestat vânzarea în instanță.
A tăcut.
Nu știa că știam.
Apoi a rostit:
— Oricum terenul era al lui Silviu. Acum că a murit…
— Nu.
Am privit-o drept în ochi.
— Terenul este al meu.
Pentru prima dată, Elena a pălit.
Domnul Ionescu a intrat în cameră cu dosarul în mână.
— De trei ani, mai exact.
Elena și-a luat geanta și a plecat fără să-și termine cafeaua.
Nu