Procedura privind Cloe și Iulian nu s-a încheiat într-o singură noapte.
A durat.
Avocatul a urmat pașii legali necesari.
Iar când au înțeles că nu exista niciun document care să le ofere casa, au încercat altceva.
Cloe a venit la hotel.
— Suntem surori.
— Știu.
— Unde vrei să mergem?
— Sunteți doi adulți.
— Casa este uriașă!
— Și?
— Nici măcar nu locuiești acolo!
M-am uitat la ea.
— Am cumpărat-o pentru mama.
— Și eu sunt fiica ei.
— Atunci de ce ai pus-o să doarmă lângă garaj?
Tăcere.
— De ce i-ai luat cardurile?
— Nu i le-am luat.
— Ai convins-o că trebuie să ți le dea.
— Este diferit.
— Nu suficient.
Câteva săptămâni mai târziu, Cloe și Iulian au plecat.
Casa a rămas aproape goală.
Când am dus-o pe mama înapoi, a rămas în hol și s-a uitat în jur.
— Este prea mare pentru mine.
Am zâmbit.
— Atunci alegem împreună ce facem.
— Nu te superi dacă vreau ceva mai mic?
Am simțit un nod în gât.
Petrecuse doi ani crezând că trebuia să fie recunoscătoare pentru orice colț i se permitea.
— Mamă, casa a fost cumpărată pentru tine. Nu tu pentru casă.
În cele din urmă, am vândut-o.
Dar nu pentru că Iulian sau Cloe mă obligaseră.
Mama și-a ales un apartament luminos, într-un complex liniștit, aproape de parc și de câteva prietene.
Am păstrat banii rămași din vânzare investiți separat pentru siguranța și confortul ei.
Eu am redus perioada petrecută în Dubai și am început să vin mult mai des în România.
La câteva luni după mutare, am găsit-o pe mama în bucătărie.
Pentru o clipă am încremenit când am văzut că ținea o lavetă.
Apoi am observat că ștergea făină de pe blat.
Făcuse plăcintă.
— Nu te speria — râse ea. — Acum curăț pentru că eu am făcut mizerie.
Am început să râd și eu.
Multă vreme m-am învinovățit.
Îi trimisesem bani.
Îi cumpărasem o casă.
