zece.
La nouă și cincizeci și cinci am auzit poarta.
Ieșisem convinsă că venise cu mașina.
Era pe jos.
Cu pantalonii plini de noroi până aproape de genunchi.
“Unde e mașina?”
“N-am.”
“Și ai venit pe jos?”
“Din comună.”
“De ce nu ai sunat?”
S-a uitat spre fereastra unde Luca îl aștepta.
“Pentru că i-am spus că vin.”
Atât.
Nu l-am lăudat.
Nu l-am iertat.
Dar am deschis poarta.
Au trecut opt luni de la ziua în care Mercedesul lui a oprit în fața casei.
Andrei nu s-a întors în