După 22 de ani în care am semnat contracte de milioane, m-am întors în cartierul copilăriei mele să caut fetița care mi-a dat jumătate din sandvișul ei când muream de foame — și am găsit-o cărând sacoșe, obosită, la câțiva pași de mine…

conta acolo. Conta că ea nu plecase. Că nu uitase. Că, deși viața o strivise, se ridica în fiecare dimineață la cinci și mergea la spălătoria aia cu demnitatea unei femei care nu datorează nimănui nimic.

— Pot să te mai văd? am întrebat-o, când am condus-o spre casă, ducându-i eu sacoșele.

S-a uitat lung la mine.

— De ce, Robert? Ai putea avea pe oricine.

— Pentru că nu vreau pe oricine, am spus. Vreau pe cineva care mi-a dat jumătate din tot ce avea, când nu avea nimic.

Nu m-am însurat