După 20 de ani petrecuți în străinătate, m-am întors în casa surorii mele

să aibă un acoperiș deasupra capului.

Fiul meu a încercat să râdă.

— Mamă, nu e momentul…

— Ba e momentul, — l-am întrerupt. — Pentru că femeia de la ușă nu e nicio servitoare. E sora mea. Proprietara casei.

Un murmur a străbătut holul.

Ana tremura. I-am luat mâna și am ajutat-o să se ridice. Era slabă, cu umerii aduși, de parcă ani întregi fusese micșorată de rușine.

— Spune-le, Ana, — i-am zis încet. — Spune-le cum trăiești aici.

A clătinat din cap.

— Nu trebuie… — a șoptit. — Lasă…

Atunci m-am întors din nou spre fiul