să aibă un acoperiș deasupra capului.
Fiul meu a încercat să râdă.
— Mamă, nu e momentul…
— Ba e momentul, — l-am întrerupt. — Pentru că femeia de la ușă nu e nicio servitoare. E sora mea. Proprietara casei.
Un murmur a străbătut holul.
Ana tremura. I-am luat mâna și am ajutat-o să se ridice. Era slabă, cu umerii aduși, de parcă ani întregi fusese micșorată de rușine.
— Spune-le, Ana, — i-am zis încet. — Spune-le cum trăiești aici.
A clătinat din cap.
— Nu trebuie… — a șoptit. — Lasă…
Atunci m-am întors din nou spre fiul