Duceam un braț de lemne, gravidă în 7 luni, când mașina fostului meu soț a oprit lângă mine — cu logodnica lui pe scaunul din dreapta. El nu știa că e copilul lui, pentru că atunci când venisem să-i spun, ea îmi deschisese ușa și-mi zisese că nu vrea să mă vadă…

Dar vine. Aduce lucruri pentru copil, întreabă medicul de fiecare control, a zugrăvit el însuși o cameră mică, spre grădină, în casa mea. A vrut să-mi dea bani, mulți, „ca să recuperez”, și l-am refuzat. I-am spus că nu banii pe care i-a luat la divorț mi-au lipsit, ci un om care să ridice găleata în locul meu când n-am mai putut. Iar pe acela îl aveam deja.

Pentru că Ilie a rămas. Nu ca un erou de poveste, ci ca omul de peste drum care încă îmi cară lemnele