și încă îmi spune „nu e bine să ridici tu asta, Elena”. Nu știu ce e între noi. Nici eu nu știu. Uneori bem o cafea pe prispă, în tăcere, și tăcerea aia e mai caldă decât toate vorbele frumoase pe care mi le-a spus Sorin în 9 ani. Poate se face ceva din ea, poate nu. Deocamdată doar respir, pentru prima dată de mult, fără ghemul de sârmă din gât.
În ziua aceea, pe drum, aș fi putut să trec mai departe cu lemnele în brațe, fără să-i spun