Duceam un braț de lemne, gravidă în 7 luni, când mașina fostului meu soț a oprit lângă mine — cu logodnica lui pe scaunul din dreapta. El nu știa că e copilul lui, pentru că atunci când venisem să-i spun, ea îmi deschisese ușa și-mi zisese că nu vrea să mă vadă…

vine, chiar acolo, în praful uliței, cu coatele pe genunchi și cu capul în mâini. L-am văzut cum îi tremură umerii. Bărbatul care voise neon și firme și viață nouă plângea în drum, la marginea satului din care fugise.

— Am pierdut 7 luni, a șoptit. Am pierdut 7 luni din viața copilului meu și nici măcar n-am știut că există.

Ce a rămas la sfârșit

N-am căzut în brațele lui. Să fim înțeleși. Viața nu e film. Nu m-am aruncat de gâtul lui strigând că îl iert și că ne