Duceam un braț de lemne, gravidă în 7 luni, când mașina fostului meu soț a oprit lângă mine — cu logodnica lui pe scaunul din dreapta. El nu știa că e copilul lui, pentru că atunci când venisem să-i spun, ea îmi deschisese ușa și-mi zisese că nu vrea să mă vadă…

privește” și să plec cu lemnele mele mai departe, cu fruntea sus. Dar oboseala a fost mai mare decât mândria. Am pus lemnele jos, pe iarbă, încet, ca să nu-mi trag spatele.

— În 7, am spus.

A rămas cu gura întredeschisă. A coborât din mașină fără să-și dea seama, a lăsat portiera deschisă, semnalul sunând enervant în liniștea aia. A făcut doi pași spre mine și s-a oprit, de parcă între noi ar fi fost un gard pe care nu-l vedea nimeni.

— În 7 luni, a repetat. Elena… al cui