privește” și să plec cu lemnele mele mai departe, cu fruntea sus. Dar oboseala a fost mai mare decât mândria. Am pus lemnele jos, pe iarbă, încet, ca să nu-mi trag spatele.
— În 7, am spus.
A rămas cu gura întredeschisă. A coborât din mașină fără să-și dea seama, a lăsat portiera deschisă, semnalul sunând enervant în liniștea aia. A făcut doi pași spre mine și s-a oprit, de parcă între noi ar fi fost un gard pe care nu-l vedea nimeni.
— În 7 luni, a repetat. Elena… al cui