”Dacă cânți la pian, îți dau restaurantul ăsta”

unele de altele. Mai adânci. Mai grele. Mai adevărate.

Oamenii din sală au început să se foiască.

Cineva și-a lăsat paharul jos.

O femeie și-a dus mâna la gură.

Ana cânta despre oboseală. Despre frică. Despre seri când număra ultimii lei din portofel. Despre vise pe care le ții ascunse, ca să nu doară.

Cânta fără să se uite la nimeni.

Când a terminat, ultimele note au rămas suspendate în aer.

Nimeni n-a aplaudat imediat.

Tăcerea a fost mai puternică decât orice aplauze.

Apoi, cineva s-a ridicat în picioare.

Apoi