lângă Buzău. Era seara, mirosea a lemn ars și a mâncare simplă. Bunica stătea pe scaun, cu mâinile în poală, și spunea mereu: „Cântă, Ană. Cântă, că muzica nu te lasă niciodată.”
Ana nu fusese niciodată la Conservator. N-avusese bani. N-avusese timp. După ce părinții muriseră, muncise unde apucase. Spălase vase. Tăiase ceapă până plângea cu ochii umflați. Dormise pe canapele străine.
Dar cântase.
În fiecare noapte. Degetele ei au început să se miște.
La început, încet. O melodie simplă. Ca o poveste spusă în șoaptă.
Apoi, sunetele s-au legat