uitat direct la mine.
— În fiecare noapte îmi încuia ușa. Credeam că o face ca să mă controleze. Apoi am înțeles că mă păzea.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— De câte ori îi spuneam „javră”, speram să plece. Să se salveze. Dar nu pleca niciodată.
Nu mai puteam să-mi stăpânesc plânsul.
— De ce nu mi-ați spus?
A zâmbit trist.
— Pentru că dacă aflau că știu ce plănuiesc, n-aș mai fi prins dimineața.
În acel moment s-a auzit soneria.
Nu era o întâmplare.
Cu două zile înainte trimisesem toate înregistrările,