Când au venit cei de la electrică să-mi taie curentul, i-am poftit înăuntru, le-am mulțumit, le-am strâns mâna și am închis ușa zâmbind — abia ei nu știau că tocmai îmi făcuseră cel mai mare bine din viața mea…

și eu pe scaun în bucătărie, pe întuneric, pentru mine.

Soacra mea, Dumnezeu s-o ierte de limbă, trecea pe la poartă o dată pe săptămână.

— Ce mai face Costel al nostru pe-acolo? mă întreba, deși știam amândouă că lui nu-i dădea nici ei semn.

— Bine, mamă, bine. Muncește, îi răspundeam de fiecare dată. E greu departe de casă.

— Să-i spui să sune și la maică-sa, zicea, și pleca.

Ne mințeam una pe alta peste gard, ca două femei cumsecade ce eram, numai ca să nu spunem cu voce tare ceea