și eu pe scaun în bucătărie, pe întuneric, pentru mine.
Soacra mea, Dumnezeu s-o ierte de limbă, trecea pe la poartă o dată pe săptămână.
— Ce mai face Costel al nostru pe-acolo? mă întreba, deși știam amândouă că lui nu-i dădea nici ei semn.
— Bine, mamă, bine. Muncește, îi răspundeam de fiecare dată. E greu departe de casă.
— Să-i spui să sune și la maică-sa, zicea, și pleca.
Ne mințeam una pe alta peste gard, ca două femei cumsecade ce eram, numai ca să nu spunem cu voce tare ceea