Când au venit cei de la electrică să-mi taie curentul, i-am poftit înăuntru, le-am mulțumit, le-am strâns mâna și am închis ușa zâmbind — abia ei nu știau că tocmai îmi făcuseră cel mai mare bine din viața mea…

greu nu era întunericul care avea să vină. Cel mai greu fusese, ani de zile, becul.

În fiecare seară aprindeam becul din camera dinspre drum și trăgeam perdeaua pe jumătate. Ca să creadă lumea că-i cineva acasă. Ca să creadă că suntem o familie, că omul e plecat la muncă, dar trimite, și că noi o ducem bine, mulțumim de întrebare. Lăsam becul aprins până târziu, chiar și când stăteam eu pe întuneric în bucătărie, ca să nu se ardă doi curenți deodată. Un bec la geam, pentru ochii altora,