Când au venit cei de la electrică să-mi taie curentul, i-am poftit înăuntru, le-am mulțumit, le-am strâns mâna și am închis ușa zâmbind — abia ei nu știau că tocmai îmi făcuseră cel mai mare bine din viața mea…

împărțit 20 și ceva de ani.

Prima toamnă a trimis bani și a sunat des. A doua, mai rar. Pe la a treia, mă trezeam că-l sun eu de patru ori și-mi răspunde o dată. Apoi nici atât. Un mesaj de sărbători. Apoi nici mesajul. Apoi un număr care suna în gol, până când într-o zi n-a mai sunat deloc — „numărul apelat nu este alocat”.

Rămăseseră în urma lui facturile. Toate pe numele meu — și lumina, și gazul, și impozitul pe casă. Și rămăsese satul. Satul care întreabă.

Cel mai