Când au venit cei de la electrică să-mi taie curentul, i-am poftit înăuntru, le-am mulțumit, le-am strâns mâna și am închis ușa zâmbind — abia ei nu știau că tocmai îmi făcuseră cel mai mare bine din viața mea…

primăvară, singură, cu o bidinea și o găleată de vopsea verde, ca să arate bine din drum. Ca să nu zică nimeni că la casa Marianei s-a lăsat paragina de când a plecat bărbatu-su.

Pentru că asta făceam de 9 ani. Țineam fața.

Costel plecase în Spania când eu aveam 45 de ani. „Pe o vară, Mariano”, mi-a spus în gară, cu geanta pe umăr. „Strâng un ban și mă întorc până la culesul viei.” L-am crezut. La 45 de ani încă mai crezi ce-ți spune omul cu care ai