Când au venit cei de la electrică să-mi taie curentul, i-am poftit înăuntru, le-am mulțumit, le-am strâns mâna și am închis ușa zâmbind — abia ei nu știau că tocmai îmi făcuseră cel mai mare bine din viața mea…

miezul nopții. Nu știam formulele, le-am scris cu vorbele mele, urmând să le pun a doua zi la punct. Am scris de câți ani nu mai știu nimic de omul ăsta. Că a plecat și nu s-a mai întors. Că toate hârtiile au rămas pe mine. Și, undeva pe la mijloc, mi-au căzut două lacrimi pe foaie, de-au întins cerneala. Nu de jale. Erau lacrimi de om care pune jos o greutate.

Am spus, în sfârșit, adevărul

A doua zi de dimineață am mers cu autobuzul la Roman, la sora