Când au venit cei de la electrică să-mi taie curentul, i-am poftit înăuntru, le-am mulțumit, le-am strâns mâna și am închis ușa zâmbind — abia ei nu știau că tocmai îmi făcuseră cel mai mare bine din viața mea…

Din bibliotecă am scos un caiet vechi, dictando, cu coperți roase, și un pix. M-am întors la masă. Am netezit o foaie albă cu palma și am scris sus, cu litere mari: „Cerere de divorț.”

Atunci mi-a tremurat mâna. Nu la deconectare, nu în fața băieților cu vestele galbene — acolo fusesem de piatră. Ci acum, singură, la lumânare, cu pixul deasupra hârtiei. Pentru că știam ce înseamnă. Însemna să scot cu voce tare, negru pe alb, un adevăr pe care satul întreg mă ajutase să-l ascund.

Am scris până la