Când au venit cei de la electrică să-mi taie curentul, i-am poftit înăuntru, le-am mulțumit, le-am strâns mâna și am închis ușa zâmbind — abia ei nu știau că tocmai îmi făcuseră cel mai mare bine din viața mea…

lumânării.

Și, în loc de spaima pe care o așteptasem 9 ani, m-a cuprins o liniște cum nu mai simțisem de mult. Stăteam în întuneric și îmi dădeam seama, cu o mirare care aproape mă durea, că întunericul ăla era mai luminos decât toate serile în care ținusem becul aprins la geam pentru alții.

Pentru că nu mai aveam pe cine minți. Nu mai aveam ce ține în picioare. Casa era pe întuneric, dar era, în sfârșit, adevărată.

M-am ridicat, am luat lumânarea și m-am dus în camera dinspre drum.