secunde.
— Radu, mă bucur că ai venit. Sper că ești bine.
Am vrut să spun „da”, dar vocea mi-a tremurat.
— Îmi pare rău, Lidia… pentru tot.
Ea a zâmbit ușor, fără ură.
— Și mie mi-a părut rău, o vreme. Dar viața are felul ei de a ne arăta ce contează cu adevărat.
Apoi s-a întors spre Mihai, iar privirea ei s-a luminat din nou.
M-am dus la mașină cu pași grei. Mă simțeam mic, gol și rușinat. Am privit în oglinda retrovizoare: doi oameni simpli dansau sub lumini galbene, iar