”Când 740 de copii au fost condamnați să dispară pe”

Fratele ei adormise ținând în brațe o bucată de pâine, de teamă că dimineața va dispărea.

Dar dimineața pâinea era tot acolo.

Și era încă una lângă ea.

Cu timpul, copiii au început să râdă din nou.

Au învățat cuvinte în limba locală.

Au jucat fotbal pe nisip.

Au alergat prin curți.

Au sărbătorit Crăciunul și Diwali împreună.

Iar maharajahul venea des să-i viziteze.

Nu ca un conducător.

Ci ca un tată.

Copiii îl numeau „Bapu”, adică „tată”.

Și el îi trata exact așa.

Le aducea dulciuri.

Îi întreba dacă