întregi luând de la mine ca să-i fie ei mai ușor.
— Asta nu este adevărat.
Atunci bunicul vorbi.
— Ba da.
Mama se întoarse spre el.
— Tată…
— Am văzut-o.
Cuvintele lui mă surprinseră și pe mine.
— Nu suficient de devreme, continuă. Dar am văzut-o.
Se uită spre mine.
— Și pentru asta îți datorez scuze.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Bunicule…
— Am confundat faptul că nu te plângeai cu faptul că nu te durea.
Camera deveni din nou tăcută.
Apoi bunicul se întoarse spre Ava.
— Cheile.
— Ce?
— Pune cheile