fi împlinit patruzeci de ani, am mers la cimitir.
Am dus flori.
Emilia ținea „Micul Prinț” la piept.
S-a așezat lângă mormânt, a deschis cartea la pagina marcată și a început să citească.
S-a împiedicat la al treilea paragraf.
S-a oprit.
M-am pregătit instinctiv s-o ajut.
Tata mi-a atins însă brațul.
— Las-o.
Emilia a respirat adânc.
A privit din nou cuvântul.
Și a continuat.
Nu perfect.
Dar singură.
Când a terminat pagina, a atins cu degetele fotografia tatălui ei de pe piatra funerară.
— Vezi, tati? Ți-am promis.
M-am întors ca