să-mi ascund lacrimile.
Atunci tata mi-a spus încet:
— De asta nu voiam să-ți spun înainte.
— De ce?
A zâmbit.
— Pentru că unele surprize nu trebuie să fie perfecte. Trebuie doar să ajungi până la capăt fără să renunți.
M-am uitat la fiica mea.
Și am înțeles că toate serile acelea în care bunicul o chema în camera lui nu ascundeau ceva de care trebuia să-mi fie teamă.
Ascundeau locul în care un copil care începuse să creadă că nu este suficient de bun învăța, încet, că o greșeală nu este