Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

îmbucătură mi-a dat lacrimile. Aveau gustul de acum 20 de ani.

Îmi povestea cum trecuse pe la poartă în fiecare zi, ani de zile, ca și cum aș fi putut apărea în orice clipă. Cum îi murise Lăbuș de bătrânețe și cum luase alt câine, tot de la poartă, „ca să aibă cine mă aștepta cu tine”. Cum păstrase în pod cutia cu jucăriile mele, ca să nu ia nimeni nimic din camera mea.

Seara de pe prispă

Într-o seară de vară stăteam amândoi pe prispă. Se auzeau greierii și,