Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

care curgeau printre riduri.

— Puiul bunicii, a șoptit. Ai venit. Am știut eu că vii. De aia n-am plecat.

Am strâns-o în brațe și mi s-a părut că țin în palme o pasăre. Mirosea la fel. A pâine și a busuioc și a ceva ce nu știu să numesc, dar care pentru mine înseamnă „acasă”.

Am rămas. Mi-am luat concediu, apoi l-am lungit, apoi am început să lucrez de la distanță, numai să nu plec. În bucătăria aceea mică am mâncat din nou sarmale, cu mămăligă, cu smântână, iar prima