Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

cum n-ar fi trecut nicio zi, era ea.

Bunica Marioara. 84 de ani. Mică de tot, albă, adusă de spate, cu un batic înflorat pe cap. Uda niște mușcate într-o cană ciobită.

A ridicat capul când a auzit mașina. S-a uitat lung la mine, mijindu-și ochii. Am coborât și am rămas în drum, cu picioarele grele.

— Buni, am zis. Sunt eu. Robert.

Cana i-a alunecat din mână și s-a spart pe ciment. Și-a dus amândouă palmele la gură. Apoi a început să plângă, un plâns bătrân, fără hohote, doar lacrimi