Stai două ore în tren pentru zece minute pe-un scaun.
— Da’ aș vrea să te văd urcând acolo…
— Mamă. Serios. Lasă. Vin eu acasă după.
Și a închis, că-l chema cineva.
Am rămas cu telefonul cald în palmă și am înțeles că nu era despre tren. Nu era despre cele două ore. Era despre gura mea. Despre felul în care spun eu cuvintele.
Că io nu vorbesc ca la televizor. Io vorbesc cântat, cum se vorbește la noi, pe Iza. Zic „no”, zic „amu”, zic „mă duc pă deal” și „