să latre în curte, apoi s-a oprit deodată — semn că știe pe cine adulmecă. Am auzit pași pe prispă. Și-apoi bătăi în ușă. Rare, moi, ca de om care nu mai are putere.
Am deschis cu inima cât un purice. În prag era Cătălin. Fără geacă, cu cămașa boțită, cu ochii umflați. Venise cu mașina de la Cluj, singur, noaptea.
— Ce-i, mamă? Ce s-o întâmplat? am întrebat, și mi-a sărit glasul în „mamă” de spaimă.
N-a zis nimic. A intrat, s-a lăsat pe scaunul din bucătărie, exact scaunul pe care