Au fost zile în care voia să renunțe.
Zile în care cădea.
Zile în care spunea că nu mai are rost.
Dar de fiecare dată îl ridicam și îi spuneam același lucru.
— Dacă eu am putut să-mi reconstruiesc viața de la zero, poți și tu.
După aproape șase luni, Andrei a făcut primii pași sprijinindu-se de mine.
Amândoi plângeam.
Nu pentru că mergea.
Ci pentru că în sfârșit începuse din nou să creadă în viitor.
Într-o dimineață mi-a spus că trebuie să plece în oraș.
A lipsit toată ziua.
Am