Am donat rochia de banchet a fiicei mele decedate în urmă cu douăzeci de ani

a găsit magazinul de unde fusese cumpărată inițial.

Vânzătoarea, pensionată între timp, și-a amintit de reparația făcută pe umăr și de mama care insistase să coasă mărgelele chiar în magazin.

Așa a ajuns la numele meu.

Am rămas ore întregi de vorbă.

Ne-am arătat fotografii.

Eu îi povesteam despre copilăria ei.

Ea îmi povestea despre viața pe care o trăise fără să știe cine este.

Spre seară a ieșit până la mașină.

Când s-a întors, doi copii au coborât împreună cu ea.

— Vreau să vă prezint pe cineva.

Un băiețel