ar fi fost prea simplu.
Cincisprezece ani nu dispar într-o după-amiază.
Am stat până dimineața citind scrisorile.
Uneori plângeam.
Alteori eram furioasă.
Pentru că, deși părinții încercaseră să mă protejeze, felul în care o făcuseră fusese îngrozitor.
Tata mă rănise intenționat.
Maria păstrase secretul prea mult.
Iar eu transformasem durerea într-o sentință pe viață fără să mai accept vreodată posibilitatea unei explicații.
Nimeni nu fusese complet nevinovat.
Dar nici povestea pe care o purtasem cincisprezece ani nu fusese adevărul complet.
În lunile următoare am renovat casa.
Nu am transformat-o într-o