construiseră împreună.
Valentina zâmbea.
Era obosită, dar fericită.
Înainte să plecăm, am luat-o deoparte.
— Iartă-mă, i-am spus. Am crezut că, dacă ești bunică, trebuie să fii mereu disponibilă.
Ea mi-a strâns mâna.
— Nu trebuie să-mi ceri iertare pentru că ai avut nevoie de ajutor. Doar să mă întrebi data viitoare. Și să accepți că uneori răspunsul poate fi „da”, iar alteori „nu”.
În drumul spre casă, m-am gândit mult la vorbele ei.
Toată copilăria mea fusese construită pe ideea că bunicii trebuie să fie mereu acolo.
Dar uitasem un lucru