Am zâmbit.
— Ai șaisprezece ani. Ar fi aproape suspect să nu te cerți niciodată cu noi.
Pentru prima dată, zâmbi.
Apoi întrebă lucrul care îl speriase cu adevărat:
— Și dacă vă răzgândiți?
Andrei răspunse înaintea mea.
— Atunci o să ne răzgândim în privința cine spală vasele sau unde mergem în vacanță. Nu în privința faptului că ești fiul nostru.
Iacob începu din nou să plângă.
De data aceasta nu-și mai ascunse fața.
Câteva săptămâni mai târziu, am intrat în camera lui ca să-i duc niște haine curate.
Valiza dispăruse de lângă pat.
Am găsit-o în dulap.
Goală.
Hainele erau în sertare.
Cărțile pe raft.
Fotografiile pe birou.
Iar pe perete era prinsă fotografia aceea veche de Crăciun.
Sub ea, Iacob pusese o fotografie nouă.
Noi patru.
Eu, Andrei, Iosifina și el.
Pe spatele fotografiei vechi scrisese:
„Prima dată când i-am întâlnit.”
Pe cea nouă:
„Prima dată când am știut că rămân.”
Au trecut doi ani.
Iacob are acum optsprezece ani.
Când a terminat liceul, fosta lui asistentă maternală, Mariana, a venit la festivitate.
După ceremonie m-a luat deoparte.
— Acum înțelegi de ce te-am sunat atunci?
Am privit spre Iacob.
Își ținea sora de mână în timp ce Andrei încerca să-i facă o fotografie decentă.
— Da.
Mariana zâmbi.
— El credea că v-a ales pentru Iosifina.
— Știu.
— Dar eu cred că v-a ales și pentru el.
M-am uitat din nou la băiatul care, cu doi ani înainte, dormea cu toate lucrurile împachetate.
Iacob mă văzu și strigă:
— Mamă! Hai odată, facem poza!
