”Am 60 de ani. Și, pentru prima dată în viață, simt că parcă nu mai exist cu adevărat” – continuarea

s-a strâns — rușine, durere, amărăciune. Nu voiam să mă impun. Voiam doar să fiu aproape.

Când m-am pensionat, mi-am spus: „În sfârșit, timp pentru mine.” M-am gândit că o să încep să tricotez, să mă plimb dimineața prin parc, chiar m-am înscris la un curs de pictură, ceva ce visam de mult. Dar în loc să mă bucur, am simțit teamă.

Uneori, merg la supermarket doar ca să aud vocea unui om. Alteori, mă așez pe banca din fața blocului, prefăcându-mă că citesc — poate se apropie cineva, poate schimbăm o