am înțeles: se terminase.
Nu avea să mai fie nimic.
Și, odată cu durerea, a venit o ușurare ciudată. Tot ce mă ținuse pe jumătate s-a topit. Iar pentru prima dată, după trei ani, pur și simplu am trăit.
Nu am mai așteptat.
După o lună, ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. El mergea cu fiul lui. Eu — singură.
Ne-am oprit.
A dat din cap.
Am zâmbit.
Niciun cuvânt.
Doar acea privire scurtă, liniștită, fără regrete, fără reproșuri.
Apoi am plecat mai departe.
Vântul mirosea a toamnă. Un oraș nou din