A fost o întâmplare.

am înțeles: se terminase.

Nu avea să mai fie nimic.

Și, odată cu durerea, a venit o ușurare ciudată. Tot ce mă ținuse pe jumătate s-a topit. Iar pentru prima dată, după trei ani, pur și simplu am trăit.

Nu am mai așteptat.

După o lună, ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. El mergea cu fiul lui. Eu — singură.

Ne-am oprit.

A dat din cap.

Am zâmbit.

Niciun cuvânt.

Doar acea privire scurtă, liniștită, fără regrete, fără reproșuri.

Apoi am plecat mai departe.

Vântul mirosea a toamnă. Un oraș nou din