de parcă își lua rămas-bun.
— Nu am plecat de la ea, a spus în cele din urmă. Pentru că… mi-a fost teamă să distrug ce mai ținea copiii. Poate și să mă distrug pe mine.
Nu am spus nimic. Doar mă uitam la profilul lui — cunoscut până la durere, dar în care acum nu mai puteam crede.
În noaptea aceea a plecat mai devreme decât de obicei.
Fără obișnuitul „te sărut”.
Fără promisiuni, fără explicații.
Zilele următoare s-au scurs în umbre gri.
Telefonul tăcea.
Marți — tăcere.
Joi — tăcere.
Și apoi