A fost o întâmplare.

de parcă își lua rămas-bun.

— Nu am plecat de la ea, a spus în cele din urmă. Pentru că… mi-a fost teamă să distrug ce mai ținea copiii. Poate și să mă distrug pe mine.

Nu am spus nimic. Doar mă uitam la profilul lui — cunoscut până la durere, dar în care acum nu mai puteam crede.

În noaptea aceea a plecat mai devreme decât de obicei.

Fără obișnuitul „te sărut”.

Fără promisiuni, fără explicații.

Zilele următoare s-au scurs în umbre gri.

Telefonul tăcea.

Marți — tăcere.

Joi — tăcere.

Și apoi