spus.
A încremenit.
În vinul din pahar se reflectau ochii lui. Nu speriați, nu — obosiți. Adânc obosiți.
— Unde? a întrebat încet.
— Nu contează. Doar am văzut-o.
A tăcut mult. Apoi s-a apropiat și s-a așezat lângă mine. Mi-a luat mâna.
— Eliza… nu am vrut să vă întâlniți. Asta va complica totul.
— Deja a complicat, am răspuns.
Tăcerea s-a întins, grea.
În acel moment am înțeles că era sfârșitul. Nu brusc, nu teatral — ci liniștit, ca lumina care se stinge.
Încă îmi ținea mâna, dar fără căldură. Doar îmi atingea degetele,