să spun nimic.
— Da.
— Pot să vin pe la patru?
Era probabil cea mai simplă întrebare pe care mi-o pusese vreodată.
Și totuși, pentru mine, însemna enorm.
— Da. Veniți.
A venit la patru și zece.
A sunat la interfon.
Apoi la ușă.
Deși știa perfect unde locuim.
Când am deschis, ținea o tavă cu plăcintă.
— Am adus ceva.
— Mulțumesc.
A intrat.
Și pentru prima dată n-a început să inspecteze nimic.
Nu s-a uitat la aragaz.
Nu mi-a deschis frigiderul.
Nu mi-a mutat vreo vază.
Ne-am așezat la cafea.
La un