Pe ecran a apărut Andreea.
Era filmată în mașină, noaptea. Se vedeau picături de ploaie pe geam și lumina farurilor din spate. Fața ei era obosită, dar hotărâtă.
„Alina… dacă vezi filmarea asta, înseamnă că eu nu mai sunt.”
Mi s-a strâns stomacul.
Andreea a tras aer adânc în piept și s-a uitat direct în cameră.
„Vlad nu este omul pe care îl crezi. De luni întregi încerc să găsesc dovezi. Știam că nu mă vei crede doar pe cuvânt.”
Apoi a întors camera spre scaunul din dreapta.
Acolo era un dosar.
A început să scoată foi una câte una.
Extrase bancare.
Contracte.
Copii după buletine.
Și atunci am văzut numele tatălui meu.
Inima a început să-mi bată nebunește.
„Acum trei luni,” a continuat ea, „Vlad l-a convins pe tata să semneze niște hârtii pentru o investiție. I-a spus că vor face bani pentru familie. Dar totul era o înșelătorie.”
Mi-am dus mâna la gură.
Tata nici măcar nu știa bine să folosească internetul. Avea încredere în oameni prea ușor.
„A făcut credite pe numele lui tata. Aproape 180.000 de lei. Dacă nunta avea loc legal și fără probleme, urma să te convingă și pe tine să semnezi alte acte.”
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
Andreea plângea în filmare.
„Am încercat să-l opresc. L-am amenințat că merg la poliție. Dar după discuția noastră de acum două zile… cred că știe.”
Filmarea s-a întrerupt pentru o secundă, apoi a reapărut.
Andreea era acum afară, lângă mașină.
Ploaia cădea tare.
„Dacă mi se întâmplă ceva, să nu crezi că a fost accident.”
Video-ul s-a terminat brusc.
Am rămas nemișcată.
Mirela plângea lângă mine.
— Andreea era terorizată în ultimele zile, mi-a spus ea încet. Credea că Vlad o urmărește.
Am simțit un nod în gât.
Nu mai puteam gândi limpede.
Am luat dosarul și am plecat direct acasă.
Când am intrat în apartament, Vlad era pe canapea, relaxat, uitându-se la televizor.
Când m-a văzut, a zâmbit.
— Hei… unde ai fost?
M-am uitat la el altfel pentru prima dată.
Parcă nu-l mai cunoșteam.
— La biroul Andreei.
Pentru o fracțiune de secundă, fața i s-a schimbat.
Destul cât să observ.
— Aha… și?
Am aruncat dosarul pe masă.
Zâmbetul i-a dispărut.
A început să răsfoiască foile rapid.
— Alina, pot să explic—
— Sora mea a murit din cauza ta?
A tăcut.
Și tăcerea aia mi-a spus tot.
A început să vorbească repede, agitat.
Că avea datorii.
Că niște oameni îl amenințau.
Că voia doar „să facă rost de bani rapid”.
Că lucrurile „au scăpat de sub control”.
Dar eu nu mai auzeam aproape nimic.
Mă uitam doar la omul pentru care eram gata să-mi las viața.
Și realizam că nu-l cunoscusem niciodată cu adevărat.
Când i-am spus că merg la poliție, a intrat în panică.
A încercat să-mi ia telefonul.
A început să țipe.
