În sicriu nu era niciun cadavru.
Era plin cu bani.
Teancuri întregi de bancnote, învelite în folie și înghesuite printre pungi sigilate.
Dar nu asta o făcuse pe Maria să încremenească.
Deasupra banilor se afla o fotografie.
Bătrâna întinse mâna tremurând și o ridică.
În imagine erau trei bărbați în fața unei clădiri vechi.
Pe unul dintre ei îl recunoscu imediat.
— Dumnezeule…
Polițistul se apropie.
— Ce este?
Maria întoarse fotografia.
— Ăsta este Victor.
Nepotul ei.
Fotografia fusese făcută recent.
Iar în spatele ei era scrisă o dată din luna aprilie, exact perioada în care Maria fusese internată.
— Nu mai puneți mâna pe nimic! spuse imediat polițistul.
Își scoase telefonul și se îndepărtă câțiva metri.
Mulțimea amuți.
Acum nimeni nu mai vorbea despre Valeria.
Toată lumea privea banii.
Maria simțea că îi tremură picioarele.
— Unde este nepotul dumneavoastră? o întrebă polițistul.
— La oraș. Așa mi-a spus.
— Când ați vorbit ultima dată?
— Acum două zile.
— Știe că astăzi scoateți cartofii?
Bătrâna dădu din cap.
— Da.
Polițistul se uită spre sicriu.
— Atunci nu-l sunați.
În mai puțin de două ore, grădina Mariei fusese izolată.
Au venit polițiști și criminaliști.
Banii au fost fotografiați și inventariați.
În sicriu au fost găsite și documente, telefoane vechi și mai multe plicuri.
Iar suma era suficient de mare încât nimeni nu mai credea că Victor economisise pur și simplu niște bani fără știrea mătușii sale.
Maria stătea în bucătărie, cu mâinile în jurul unei căni de ceai pe care nu o băuse.
Un polițist intră.
— Doamnă Maria, trebuie să vă întreb ceva despre Valeria.
Bătrâna ridică imediat privirea.
— E moartă?
— Nu știm asta.
— Victor mi-a spus că s-au certat și că a plecat.
— Aveți vreun număr de telefon?
Maria îi aduse o agendă.
Numărul Valeriei era trecut acolo.
Polițistul îl sună.
Telefon închis.
Dar asta nu dovedea nimic.
Spre seară, Victor apăru.
Nu venise singur.
Un bărbat îl adusese cu mașina până la capătul străzii.
Când Victor văzu mașinile poliției în fața casei, se opri.
Maria îl privea de la fereastră.
Pentru o clipă, nepotul ei păru că vrea să se întoarcă.
Un polițist îi ieși în întâmpinare.
— Victor Popescu?
— Da.
— Trebuie să discutăm.
Victor se uită spre grădină.
Sicriul nu mai era acolo.
Dar groapa rămăsese.
Și atunci Maria văzu ceva pe chipul lui.
Nu surpriză.
Frică.
La început, Victor spuse că nu știa nimic.
Apoi că sicriul era deja îngropat când plantase cartofii.
După aceea susținu că banii îi aparțineau unui prieten.
Declarațiile se schimbau.
Dar cea mai importantă întrebare rămânea:
Unde era Valeria?
Victor repeta:
— A plecat.
— Unde?
— Nu știu.
— Când?
— În mai.
— Cu ce?
— Cu autobuzul.
— A văzut-o cineva plecând?
Victor nu răspunse.
Maria simțea cum i se strânge stomacul.
— Spune-mi adevărul.
— Mătușă…
— Unde este fata?
— Nu i-am făcut nimic!
Răspunsul a venit în dimineața următoare.
Și a fost atât de neașteptat, încât Maria a trebuit să se așeze.
Valeria era în viață.
Poliția o găsise într-un apartament închiriat din București.
Când aflase că autoritățile o căutau, acceptase să dea declarație.
Iar povestea ei explica sicriul.
Doar că deschidea o problemă mult mai mare.
Valeria nu fusese iubita lui Victor.
Cel puțin nu în sensul în care crezuse Maria.
Cei doi se cunoscuseră prin intermediul unor persoane implicate într-o schemă de ascundere și transfer al unor bani proveniți din activități investigate de autorități.
Victor acceptase să păstreze temporar o parte din bani.
Avea nevoie de un loc unde nimeni nu s-ar fi gândit să caute.
Iar atunci își amintise că mătușa lui urma să stea mai multe săptămâni în spital.
Grădina unei femei de 80 de ani părea perfectă.
Valeria îl ajutase să transporte și să ascundă cutiile.
Sicriul fusese ales tocmai pentru că era solid, putea fi sigilat și, dacă cineva îl descoperea accidental, oamenii aveau să ezite înainte să-l deschidă.
Apoi Victor plantase cartofii deasupra.
— Dar de ce a dispărut Valeria? întrebă Maria.
Polițistul ezită.
— Pentru că s-a speriat.
