Bărbatul a rămas în genunchi câteva clipe, fără să-și poată stăpâni lacrimile.
Eliza îl privea nedumerită.
Parcă îl cunoștea.
Dar anii îi schimbaseră chipul.
Apoi el a zâmbit.
Exact așa cum zâmbea băiețelul pe care îl scosese din foc cu ani în urmă.
— Doamna Eliza… sunt eu… Sebastian.
Mâna femeii a început să tremure.
Respirația i s-a tăiat.
În fața ochilor îi reveneau imaginile pe care încercase ani întregi să le îngroape.
Fumul.
Flăcările.
Copilul pe care îl ținea în brațe.
Sebastian s-a apropiat și i-a luat cu grijă mâinile