Am ridicat capul și am rămas fără aer.
Era doamna Aglaia.
Se uita drept spre mine.
Avea ochii plini de lacrimi și zâmbea așa cum zâmbise întotdeauna în bucătăria centrului.
Fără să spună un cuvânt.
Doar dădea încet din cap.
De parcă voia să-mi spună:
— Sunt aici, băiatul meu.
Mai târziu aveam să aflu că primise invitația acasă.
Când văzuse plicul cu numele meu, plânsese în bucătărie minute în șir.
În aceeași seară făcuse o prăjitură cu mere.
O pusese într-o cutie de carton, o legase cu sfoară și plecase spre Focșani.
Schimbase trei trenuri.
Petrecuse aproape toată noaptea pe drum.
Într-un vagon, o femeie o întrebase unde merge singură cu prăjitura aceea.
Doamna Aglaia zâmbise și răspunsese simplu:
— La băiatul meu. Astăzi depune jurământul militar.
