La înmormântarea soțului meu, o femeie necunoscută a leșinat lângă sicriu. Cei doi adolescenți care o țineau de brațe plângeau și strigau același cuvânt ca fiica mea: „Tata.”

Nu am plâns la înmormântarea soțului meu. Nu pentru că nu aveam lacrimi — le adunasem în mine de trei zile, de când sunase telefonul și o voce străină îmi spusese că Titi făcuse infarct la muncă și că nu mai era nimic de făcut. Dar în ziua slujbei stăteam ca de lemn, cu fiica mea, Camelia, agățată de brațul meu, și mă uitam la sicriul din mijlocul bisericii din Piatra Neamț fără să pot pricepe că acolo, sub capacul acela, era omul cu care trăisem douăzeci și doi de ani.